Ororile de la Auschwitz și ale altor lagăre naziste probabil vor fi curând date uitării. Dar recenta creștere a naționalismului xenofob accentuează nevoia de a nu permite acest lucru.
La patru ani de la eliberarea celui mai mare lagăr nazist de exterminare, la 27 ianuarie 1945, filosoful german Theodor Adorno a spus: „A scrie poezie după Auschwitz este barbar.” Avea să explice această afirmație, spunând că „o astfel de tăcere poate fi singurul răspuns posibil la groaza Holocaustului”. Ulterior, el a scris că „suferința perenă are același drept de exprimare că și cum un om torturat are dreptul să urle”.
Mărturia supraviețuitorilor a fost întotdeauna crucială pentru a menține vie amintirea acestui episod unic de depravare umană. Curajul și forța mentală a celor care au vorbit despre uciderea industrializată a 6 milioane de evrei a jucat un rol esențial în ajutorarea societăților europene, și nu numai, împotriva virusului antisemitismului. Dar acea epocă a martorilor se apropie de sfârșit. În ultimii cinci ani, aproape jumătate din supraviețuitori au murit. Luni, 27 ianuarie, aproximativ 120 de supraviețuitori ai Holocaustului din întreaga lume vor participa la o ceremonie pentru a comemora 75 de ani de la venirea Armatei Roșii la porțile lagărului de la Auschwitz; poate să fie ultima adunare de acest fel la o aniversare semnificativă.
Dar nevoia de a aminti și a păstra vie în mintea noastră ceea ce a fost Holocaustul – de la începuturile sale insidioase și incrementale din Germania anilor 1930, până la uciderile în masă ale evreilor, care au început în 1941 – mai degrabă crește decât se diminuează. Pe măsură ce experiența lagărelor morții începe să se estompeze din amintire, există semne că, într-o perioadă de naționalism xenofob, tabuurile de după război și-au pierdut (și încă o fac) o parte din forță, iar revizionismul istoric este dislocat în sensul de autostimă națională. În Turingia, un oraș din estul Germaniei, Partidul Naționalist „Alternative für Deutschland” (AfD), i-a depășit recent pe democrații creștini la alegeri, sub conducerea regională a lui Björn Höcke. Höcke, în trecut, a început construcția de „monumente de rușine”, cum ar fi Memorialul Holocaustului din Berlin. El a spus: „Această politică de râs [în Germania] de a se înțelege cu trecutul ne paralizează”.
În Polonia, partidul „Lege și Justiție” a adoptat o lege care face ilegală acuzarea națiunii poloneze de complicitate la Holocaust. De atunci, guvernul a diluat legislația, abandonând noțiunea de sancțiuni penale pentru infractori.
În Ungaria, prim-ministrul, Viktor Orbán, a susținut o acțiune prelungită de huiduieli împotriva filantropului evreu George Soros, ale cărei argumente, în favoarea acceptării imigranților au fost prezentate ca „punând în pericol cultura creștină a Europei”. Între timp, în Marea Britanie, eșecul partidului muncii de a combate eficient atacurile antisemite de către unii membri, a dus la o rupere a relațiilor sale cu comunitatea evreiască.
Această Zi de Comemorare a Victimelor Holocaustului și ceremonia care va avea loc în Polonia, poartă o atenție specială din cauza numărului mic de supraviețuitori. În ultimii 75 de ani, supraviețuitorii au discutat în școli și în campusuri universitare; în interiorul muzeelor sau în parlamente. Acestea au fost discuții care erau adesea greu de susținut, dar care au fost totuși susținute pentru a păstra vie amintirea ororilor; ei (supraviețuitorii) au ajutat ca focul conștiinței în sufletul Europei să rămână aprins. O singură poveste spusă față în față, transmite tragedia a milioane de victime, într-un mod în care niciun film sau piesă de teatru nu a putut-o transmite niciodată. Ștafeta trebuie transmisă mai departe. Filozoful spaniol George Santayana a spus despre Holocaust: „Cine nu învață din istorie, riscă să o repete.” Această lecție nu trebuie să înceteze niciodată să fie predată.