(…) Când am început întâia dată să mă apropii de credința în Dumnezeu, și chiar o vreme după ce mi-a fost dăruită, am considerat o piatră de poticnire cerința proclamată atât de zgomotos de unii oameni religioși cum că ar trebui să-L lăudăm pe Dumnezeu, cu atât mai mult ideea că Dumnezeu Însuși cere așa ceva. Cu toții îl disprețuim pe omul care cere neîncetat să primească asigurări cu privire la virtutea, inteligența și farmecul său, disprețuim și mai mult gloata de oameni din jurul unui dictator, al unui milionar, al unei celebrități care satisface această cerință. O imagine, așadar, deopotrivă grotească și oribilă despre Dumnezeu și închinătorii Săi amenința să se nască în mintea mea. Mai ales Psalmii îmi dădeau de furcă în felul acesta – „Lăudați pe Domnul”, „Lăudați-L împreună cu mine”, „Lăudați-L”. (Și de ce, de altminteri, a-L lăuda pe Dumnezeu constă atât de adesea în a le spune altora să-L laude? Sau în a le spune balenelor, viscolelor etc. să continue ceea ce cu siguranță ar face, indiferent dacă le-am spune noi sau nu?) Și mai gravă mi se părea afirmația pusă în gura lui Dumnezeu: „Cine aduce mulțumiri ca jertfă, acela mă proslavește” Psalmul 50:23. Pare la fel de dizgrațios ca a spune: „Ceea ce doresc cel mai mult e să mi se spună cât sunt de bun și măreț.” Mai rău decât orice era evocarea celei mai stupide târguieli păgâne, cea a sălbaticului care aduce jertfe idolului său când pescuitul e bun, și care-l bate când n-a prins nimic. Nu o dată psalmistul pare să spună: „Îți place lauda. Fă cutare lucru pentru mine și Te voi lăuda.” Astfel, în Psalmul 54 poetul începe cu „scapă-mă” (v. 1), iar în versetul 6 adaugă stimulentul „Atunci îți voi aduce jertfe de bună voie, voi lăuda Numele Tău, Doamne, căci este binevoitor.” În mod repetat, vorbitorul cere să fie izbăvit de moarte, pe motiv că, dacă Dumnezeu îi lasă pe suplicanți să moară, nu va mai primi laude de la ei, căci duhurile din Șeol nu-L pot lăuda (30:10; 88:10; 119:175).
Chiar și simpla cantitate de laudă pare să conteze, „de șapte ori pe zi Te laud” Psalmul 119:164. Era extrem de neplăcut. Mă trimitea cu gândul la ceea ce mi-aș fi dorit cel mai puțin. Recunoștința față de Dumnezeu, reverența față de El, ascultarea erau de înțeles, dar nu această preamărire perpetuă. Chestiunea n-a fost soluționată nici de autorul modern care vorbea de „dreptul” lui Dumnezeu de a fi lăudat.
Încă sunt de părere că a vorbi în termenii unui „drept” nu e cel mai fericit mod de a pune problema, dar cred că acum văd ce voia să spună autorul respectiv. Este probabil mai ușor să începem cu lucruri neînsuflețite, care nu pot avea drepturi. Ce vrem să spunem când afirmăm că un tablou este „admirabil”? Cu siguranță nu vrem să spunem că e admirat (asta variază de la caz la caz), căci există lucrări proaste admirate de mii de oameni și lucrări bune care sunt ignorate. Nici că ”merita”admirație în sensul în care un canditat ”merită” o notă mai mare din partea examinatorilor – i.e. că un om este nedreptățit dacă nu e răsplătit. Sensul în care tabloul ”merită” sau ”cere” admirație este, de fapt, acesta: admirația este răspunsul corect, adecvat sau potrivit, dacă este exprimată, admirația nu va fi irosită, iar dacă nu admirăm tabloul respectiv vom fi nerozi, insensibili, vom pierde mult, vom fi ratat ceva important. În acest sens, despre multe obiecte atât din Natură, cât și din Artă se poate spune că merită sau cer să fie admirate. Din această perspectivă – care unora li se va părea ireverențioasă -, am considerat că este cel mai bine să abordez ideea că Dumnezeu ”cere” laudă. El este Obiectul pe care trebuie doar sa fii treaz, să pătrunzi in lumea reală ca să-l admiri (sau să-l apreciezi); să nu-l apreciezi înseamnă să pierzi cea mai mare experiență, iar, în final, să pierzi totul. Viețile incomplete și infirme ale celor care sunt afoni, care n-au fost niciodată indrăgostiți, care n-au cunoscut niciodată adevărata prietenie, n-au savurat o carte bună, n-au simțit aerul dimineții pe obraji, cărora niciodată nu le-a plăcut fotbalul (sunt unul dintre aceștia) sunt palide imagini ale ei.
Dar asta nu e totul. Dumnezeu nu doar „cere” laudă fiindcă e cel mai frumos și mai împlinitor Obiect. El o poruncește, ca dătător al Legii. Evereilor li s-a spus să aducă jerfte. Noi avem obligația de a ne duce la biserică. Aceasta a fost o dificultate doar fiindcă nu am înțeles nimic din ceea ce am încercat să spun mai sus, în capitolul 5. N-am văzut că Dumnezeu îsi comunică oamenilor prezența tocmai în timp ce aceștia I se închină. Evident, acesta nu e singurul mod. Dar pentru mulți oameni, ”frumusețea Domnului” se revelează adesea doar sau numai în vreme ce I se închină laolată. Chiar și în iudaism, esența jertfei nu era faptul că oamenii Îi aduceau lui Dumnezeu tauri și țapi, ci că, procedând astfel, Dumnezeu se dăruia pe Sine oamenilor; în actul central al închinării noastre, acest aspect este, desigur, mult mai clar – acolo, în mod evident, chiar fizic, Dumnezeu dăruiește, iar noi primim. Ideea deplorabilă că Dumnezeu ar avea nevoie de închinarea noastră sau că ar tânji în vreun fel dupa ea – cam cum așteapta complimente o femeie vanitoasă ori un autor vanitos care-și prezintă ultimele cărți unor oameni care nu l-au întâlnit niciodată ori care n-au auzit de el – își primește implicit replica prin cuvintele: „Daca Mi-ar fi foame, nu ți-aș spune ție” Psalmul 50:12. Chiar dacă am putea concepe o astfel de dumnezeire absurdă, ea n-ar veni la noi, cele mai de jos dintre creaturile raționale, ca să-și satisfaca dorința. Câinele meu nu vreau să-mi latre ca semn că-mi apreciază cărțile. De fapt, dacă tot am pomenit de această chestiune, există anumiți indivizi a căror critica entuziastă și favorabilă nu mi-ar aduce prea mari satisfacții. (…)
Preluat din C.S. Lewis
Reflections on the Psalms