„Eu sunt Domnul, acesta este Numele Meu, şi slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea mea, idolilor.” Isaia 42:8
Totuși, au fost momente când am încercat să fur din slava Domnului.
Mă întorsesem recent în Florida după ce am regizat o piesă de teatru pentru patru mari concerte de Crăciun din Indiana. Am scris aproximativ 60 de scrisori personalizate de mulțumire către actorii și membri echipei care m-au ajutat, inclusiv asistentului meu, însă nu am primit nici un răspuns de la nici unul dintre ei. Într-o zi i-am împărtășit unei prietene, că mi-am dedicat timpul, energia și talentul timp de șase luni ca voluntar, și nimeni nu s-a deranjat nici măcar să îmi răspundă la scrisoare.
„Este uimitor”, am spus eu, „cum unii oameni, chiar și creștini, pot fi foarte nerecunoscători.”
„Stai puțin”, a întrebat prietena mea, „tu te plângi acum de nerecunoștința lor?”
Au! Dumnezeu m-a plesnit peste față.
M-am plâns sau doar am explicat situația? Am întrebat-o: „Tu nu ți-ai dori să știi că cel puțin o persoană apreciază toată munca grea și multele ore de implicare?”
„Mie mi se pare că îți plângi de milă”, a răspuns ea. „Ai făcut toate acele lucruri pentru ca să primești laude și să fi apreciat?”
Au! Dumnezeu m-a
plesnit din nou.
Apoi, prietena mea mi-a amintit de Isus și cei zece leproși. El îi vindecase pe toți cei zece, însă numai unul s-a întors să-I mulțumească. „Cum crezi că s-a simțit?”
„Cred că nu m-am gândit niciodată la asta. La urma urmei, El e Dumnezeu, el poate face față dezamăgirilor.”
„Atunci, tu crezi că ești mai bun decât însuși Domnul Isus?”, a întrebat ea.
Au! Altă palmă.
Așa cum Dumnezeu l-a folosit pe Natan să îi condamne greșeala lui David (vezi 2 Samuel 12:1-9), Dumnezeu s-a folosit în cazul meu de această prietenă. Mereu am crezut că sunt motivat de slujire și nu de recunoaștere. Trebuie să Îl slujesc pe Dumnezeu, chiar dacă sunt aplaudat sau nu.
Prietena respectivă a încheiat conversația cu încă o lovitură dură: „Probabil ai nevoie de mai mult de atât. Poate că Dumnezeu știe că ai nevoie să îți amintești ce înseamnă cu adevărat umilința.”
Au! Dumnezeu m-a
plesnit iar peste față.
Am înțeles mesajul. Fusesem lovit deja destul peste față. În cele din urmă, învinețit și sângerând am căzut în genunchi și am început să caut în Scriptură modul în care Dumnezeu Își disciplinează copiii. După o căutare lungă și dureroasă, am găsit versetul din Evrei 12:
„Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El.” Evrei 12:5
De ce își pedepsește Dumnezeu copiii? Romani 8:29 dă un răspuns la această întrebare: pentru ca noi să putem deveni „asemenea chipului Fiului Său” și un aspect ale acestei asemănări cu Hristos îl găsim în Filipeni 2:8: „El S-a smerit”.
Chiar dacă vechea natură s-a împotrivit adesea, Duhul din interiorul meu a început să ceară cu ardoare: „Smerește-mă, Doamne. Fă-mă mai smerit.” Dumnezeu, Tatăl meu omniscient, mă corecta cu dragoste, pe mine, copilul Său. Mi-a descoperit că dorința și tânjirea după recunoașterea publică nu este conformă cu umilința. Această experiență m-a învățat că Numele Lui trebuie să se afle deasupra tuturor creditelor pe care le-aș putea primi în decursul vieții mele. Rugăciunea mea este să nu mai răpesc din gloria Dumnezeului meu.
Sursa: CBN Devotions
Articol preluat de la Stiri Crestine.ro