Dacă daţi o căutare pe Google la „originile căsătoriei”, veți găsi o listă interminabilă de teorii, fiecare pretinzând să evidențieze începutul de bună credință al acestei vechi instituției. Adevărul este însă că a existat de-a lungul întregii istorii umane. Dar, aşa cum a scris şi un cunoscut autor de imnuri din secolul al XVIII-lea, Robert Robinson, suntem „predispuși să ne rătăcim”.
Tendinţa noastră de a ne îndepărta de moralitate este perfect exemplificată în constituirea recentă în Statele Unite, în cadrul Asociației Americane de Psihologie, a unui grup de lucru privind relaţiile consensuale non-monogame.
Societatea secularizată ar dori ca noi să credem că ființele umane s-au împiedicat de instituţia căsătorie de-a lungul timpului, după ani de experimente cu poligamia, homosexualitatea și relațiile sexuale deschise, printre altele. Toate acestea s-au întâmplat – și încă se întâmplă foarte mult – dar nu pentru că instituția căsătoriei ar fi relativ nouă.
Căsătoria este la fel de veche ca şi omenirea însăşi.
Dumnezeu a rânduit căsătoria în Grădina Edenului, când i-a creat pe Adam și Eva. În Geneza 2:24, Moise a scris: „De aceea va lasa omul pe tatăl sau şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă-sa şi se vor face un singur trup.”
Versetul respectiv este ca o paranteză pe care o face Moise, care întrerupe temporar povestea creației, pentru a explica ceea ce Dumnezeu tocmai stabilise. Iată ce s-a întâmplat cu câteva versete mai devreme:
(v.18) Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur. Am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.” Deci Domnul Dumnezeu a format din pământ toate animalele sălbatice și toate păsările cerului. El le-a adus omului să vadă cum îi va numi, iar bărbatul a ales un nume pentru fiecare. El a dat nume tuturor vitelor, tuturor păsărilor cerului și tuturor animalelor sălbatice. Totuși, printre toate aceste fiinţe vii create de Dumnezeu, nu a existat niciun ajutor tocmai potrivit pentru el.
Deci Domnul Dumnezeu a făcut ca omul să cadă într-un somn adânc. În timp ce omul dormea, Domnul Dumnezeu, ca un chirurg priceput, a scos una dintre coastele omului și a închis înapoi operaţia . Apoi Domnul Dumnezeu a făcut o femeie din coastă, şi a adus-o la bărbat.
„În sfârșit!…”, a exclamat bărbatul.
„Acesta este os din oasele mele și carne din carnea mea! Ea va fi numită „femeie”, deoarece a fost luată din „bărbat”. ( n. trad. în limba ebraică, cuvântul femeie are ca rădăcină cuvântul bărbat)
Apoi, în Noul Testament, apostolul Pavel a dat o semnificație și mai profundă instituției perfecte a lui Dumnezeu, în Efeseni 5: 29-33.
În acest pasaj, Pavel le cere soților să-și iubească soțiile și să se jertfească pentru ele, „așa cum Hristos s-a dat pe Sine pentru biserică”.
După cum spun Scripturile,„De aceea va lasa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup”, a scris apostolul. „Taina aceasta este mare – (vorbesc despre Hristos şi despre Biserică).”
Dumnezeu a inventat căsătoria cu două scopuri în minte. Nu numai că ea este predestinată să unească un bărbat și o femeie împreună în dragoste; căsătoria servește și ca o ilustraţie tangibilă a Evangheliei. În mântuire, devenim una cu Isus, care și-a sacrificat viața pentru noi.
Isus însuși a făcut referire la valoarea căsătoriei în Matei 19: 4-6, când le-a spus fariseilor: „Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască… ”Apoi Mântuitorul întăreşte cuvântul din Geneză unde se spune că omul se va separa de părinţii săi şi se va „lipi” de nevastă-sa, asfel încât cei doi vor fi un singur trup. Prin urmare omul nu are dreptul să despartă ceea ce Dumnezeu a unit.
Și în Exodul 20, când Dumnezeu i-a dat lui Moise cele 10 porunci pe Muntele Sinai, El a declarat: „Să nu preacurveşti”, protejând astfel sfințenia căsătoriei și permițând actul sexual doar în limitele acestei relații.
Istoria căsătoriei este clară și scopul ei este lipsit de ambiguitate. Oricât de mult ne-am putea rătăci – și societatea modernă a deviat cu mult de la tiparul lui Dumnezeu – instituția căsătoriei nu poate, cu adevărat , să fie redefinită. Nu poţi declara ca fiind fals ceva ce Dumnezeu a spus că este adevărat.
Această înțelegere fundamentală a conceptului căsătoriei este motivul pentru care atât de mulți creștini au fost îngrijoraţi de hotărârea Curții Supreme a Statelor Unite ale Americii din 2015, în cazul Obergefell v. Hodges, care a redefinit în mod legal căsătoria pentru a include persoane aflate în relații cu alte persoane de același sex.
La vremea respectivă, susținătorii hotărârii adoptate de Curtea Supremă i-au criticat pe credincioșii creştini, care au argumentat că decizia va duce la o înmulţire a promiscuității sexuale, dar tocmai asta s-a şi întâmplat.
Noul grup de lucru din cadrul Asociației Americane de Psihologie speră să reducă „stigmatul” din jurul persoanelor poliamore „marginalizate”. (poliamorul este un stil de viaţă în care oamenii sunt implicaţi în mai multe relaţii intime în acelaşi timp, în mod consensual şi în cunoştinţă de cauză, n. trad). Grupul are ca sarcină, de asemenea, şi creșterea „conștientizării” și „incluziunii” asupra „relațiilor deschise, swingerilor şi anarhiei sexuale”, ceea ce înseamnă că nu mai există reguli și orice relaţie poate deveni sexuală, atât timp cât fiecare partener implicat îşi exprimă acordul ( în esență, cuvântul „relație” nu mai are nici un sens).
Deriva societăţii moderne de la ideea perfectă a lui Dumnezeu pentru căsătorie nu este nouă și este probabil mai important acum ca niciodată să facem orice efort să protejăm instituţia căsătoriei. Singura noastră speranță în salvarea tiparului instituit de Dumnezeu de la înclinația noastră de a-l redefini este de a ne bizui pe harul şi îndurarea lui Hristos.
„Oh, cât har să ierţi un păcătos, ce zilnic mă dovedesc a fi”, a scris Robinson. „Lasă bunătatea Ta, ca un lanţ, să-mi lege inima mea rătăcitoare de Tine. Înclinat spre rătăcire , Doamne o simt. Înclinat să-l părăsesc pe Domnul pe care îl iubesc. Iată inima mea, oh, ia-o și pecetluieşte-o. Pecetluieşte-o pentru Împărăţia Ta cerească ”